Se trezise mecanic, fără minima conştiinţă a timpului, fără măcar minima conştiinţă de sine. Nimic nu părea grav. Nimic incitant. Un plictis grotesc delimita realitatea în toată grandoarea sa erodându-se. Ca pe măşti ancestrale, oameni(i) îşi purtau figuri(le) tâmpe, fără pic de imaginaţie: în ruptul capului prin minte nu le-ar fi trecut că ar fi putut fi şi altfel! O moară vântura chipuri inexpresive ca date cu var. Nimeni nu putea pune în gardă pe nimeni! Şi-apoi, de ce ar fi făcut cineva un gest de acest gen?! După toate probabilităţile, nicio ameninţare nu plana asupra! Magnolia înflorea din instinct în dreptul unei silabe accentuate [Să fi fost vreo rămăşiţă afectivă sau ceva de genul?!], pe care ea o pronunţa neutru în gând, neîmpărtăşind suspiciuni vocalice (feminine) vs. consonantice (masculine). Într-un soi de imbold se apropia la răstimpuri de poarta aceea, de bună seamă un indiciu cât se poate de concret al delimitării de ceva. Într-adevăr, dincolo, o masă împresurată de 4-5 scaune ovale, crucea ieşindă dintr-un răsărit, un cârd de 7-8 bobocei împrăştiind onomatopee catifelate din intimitatea pufului galben. Atât! Ba nu! Şi cuvintele de care se apucase cu o seară înainte şi la care acum privea aproximativ nedumerită, fără sentimentul constrângerii, nici al continuităţii. Vecinii se tot răriseră. Dar omul se acomodează, chit că manualele se înverşunează să afirme natura intrinsec socială a acestuia! Aşi! Gutuia are acelaşi gust. Dacă se bucură la prima muşcătură din zi?! N-ar crede! E prea normală senzaţia resimţită ca s-o facă! Nu, nici nu se întristează, nu se revoltă… E… aşa… o stare ca o câmpie întiiiinsă-întiiiinsă, nu ştiu, poate ca un fel de moarte?! Cert este că simte, cu toată goliciunea, o suverană senzaţie de leşin până la sincopă! Nu, nu se îngijorează! Un cocoş ţipă! Roşul rochiei trece în sentiment ceţos cu franjuri creponate. Degetele de pianistă lansează similitudini naturii înconjurătoare. Nu are importanţă cum o cheamă; aici toţi poartă nume asemănătoare până la confuzie, de aceea foarte probabil solitudine ar fi un cuvânt impropriu pentru a desemna această realitate. Numără frunze. S-ar putea spune că le preferă pe cele de arţar: mâţişorii îi gâdilă plăcut buricele degetelor şi parcă ar fi aşa… ca odinioară în burta mamei! Nu! Nicio nostalgie! Pur şi simplu, o imagine 4d space sau… Monitoarele îi fixează ochii cândva de culoarea castanei. Părul, mătase de porumb…, un artificiu! Împrumutând în regim de urgenţă culoarea mediului, este! Este acum! Altfel…?! Nuri nu mai are de mult! N-ar putea decide dacă vocea îi este cristalină sau notează silabele în aldine… Nu stă în drum de eventuale prejudecăţi! EA nu delimitează o arie prin opoziţie faţă de! EA există în sine! Dar magnolia înfloreşte din nou în dreptul unei silabe accentuate… Obrajii ei se colorează într-o formulă aproximativă. Resimte o lipsă…, o tristeţe…, o durere…, o iubire! Imaginea se naşte într-o dâră de inimă…, îi inundă fiinţa însecetată. Momentul revelaţiei, al regăsirii se amână sine die. Înaltă şi fragilă se prăbuşeşte. Asemenea păcătosului care a cutezat mai mult decât se cuvine. Se trezeşte mecanic, fără minima conştiinţă a timpului, fără măcar minima conştiinţă de sine…………………………. O moară vântură chipuri inexpresive ca date cu var………………………. Nu se întristează…, nu se revoltă……… nu se………….